Ecologia: de la ştiinţă la conştiinţă
Ca în cazul multor discipline, numele şi definiţia conferite ecologiei, spun mult pentru cei chemaţi sa îi cunoască continentul şi să-i pătrundă semnificatiile.
În privinţa denumirii, termenul de ecologie s-a impus în atenţia opiniei publice occidentale mai ales dupa 1970, iar în Europa centrală şi de est cu precădere în ultimul deceniu. O serie de evenimente cu un puternic impact social precum celebrele maree negre ori accidente nucleare în frunte cu cel de la Cernobâl (26 aprilie 1986) au zguduit din inerţie opinia publica şi a introdus treptat ecologia în rândul preocupărilor individului şi comunitătilor. Se redescoperea astfel un concert şi un nume vechi de peste un secol. Crearea lui este atribuită biologului german Ernst Haeckel (1834-1919), iar data de naştere 1866, pe când acesta functiona ca profesor la Universitatea din Sena. De altfel, prima sa menţiune cu valoare de certificat de naştere se găseşte într-o notă de la pagina 8 a lucrării “Generalle Morphologie der Organismen” (Berlin, 1866), sub forma: “…sekologie… ştiinţa economiei, modului de viaţa, a raporturilor vitale eterne reciproce ale organismelor, etc.” Construit precum termenul de economie, cel de ecologie derivă, în parte, din rădăcina indo-europeană weik, care desemnează o unitate socială imediat superioară casei şefului de familie. Această rădăcină a dat sanskritul veah (casă), latinul vicus (cartierul unui oraş, burg) şi grecul oikos (habitat, acasă). Ca atare sekologie a fost construit pe baza a două cuvinte greceşti: oikos şi logos (logia), (discurs). Etimologic deci, ecologia reprezintă ştiinţa habitatului, respectiv o ramură a biologiei care studiază interactiunile dintre fiinţele vii şi mediul lor. Dar, evident, semnificaţiile sale au fost mult amplificate şi diversificate de-a lungul timpului.
Nomen certus, pater incertus?
Parafrazând un celebru dicton juridic latin (mater, certus, pater incertus) şi despre ecologie se poate spune că dacă numele îi este general şi unanim recunoscut, paternitatea acestuia este încă discutată.
Astfel, într-o lucrare a lui P.H. Ochsen (The world ecology, Nature, vol. 129, 1959) a fost lansată ipoteza că inventatorul termenului ecologie ar fi fost filozoful şi scriitorul american Henry David Thorean (1817-1862), contemporan întrucâtva cu Haeckel. Filozof transcendentalist acesta a fost, totodată, şi unul dintre cântăretii vieţii în natura. După cum se ştie, transcedentalismul, ilustrat mai ales de filozoful Ralph Waldo Emerson (1803-1882), este o filozofie impregnată de panteism în care natura e percepută deopotrivă ca un mijloc de uniune cu Dumnezeu şi ca o sferă imperfectă unde se cuvine “transcede”. În societatea timpului, adepţii unei asemenea concepţii erau percepuţi ca nişte neconformişti. Astfel, în cartea sa “Walden, sau în viaţa în padure” Thoreau reconstituie experienţa reîntoarcerii sale pe pamânt, care a durat puţin peste doi ani. Printre altele, acesta povesteşte “M-am dus în pădure întrucât am vrut să trăiesc fără grabă, să fac fată numai fortelor esenţiale ale vieţii, sa descopăr ceea ce aceasta poate să mă învete, sfârşind să constat, la ora morţii mele, ca nu am învins-o”.
Această experientă apropiată multor “expeditii” ecologiste actuale explică, în mare parte, eroarea de descifrare comisă în 1958 de editorii corespondentei lui Thoreau. Astfel, aceştia au citit, din greşeală “ecology” (ecologie) acolo unde scriitorul-filozof scrisese “geology” (geologie) într-o scrisoare datată 1 ianuarie 1858 şi adresată verişorului său G. Thatcher.
Această confuzie de termeni, deosebit de seducătoare şi în spiritul senzationalului american (cine nu era tentat să considere că primul scriitor şi practician al “întoarcerii la natură” a fost, în acelaşi timp, şi părintele cuvântului ecologie, în defavoarea unui ferm om de ştiinţa?), avea să fie corectată însă de aceiaşi editori entuziaşti în 1975. În acest fel Ernst Haeckel era repus în totalitate în drepturi şi astăzi nimeni nu-i mai contestă paternitatea termenului şi conceptului de ecologie.
Paternitatea definitiei
În mod curent, se consideră că o bună definitie trebuie să ne permită recunoaşterea sigură a obiectului definit. Şi din acest punct de vedere Haeckel rămâne un clasic. Definiţia sa, cuprinsa în aceeaşi lucrare care a lansat termenul şi conform căruia “Prin ecologie înţelegem totalitatea ştiinţei relaţiilor organismului cu mediul, în sens larg toate condiţiile de existenţa”, constituie şi în prezent fundamentul definiţiilor acestei ramuri ale biologiei. Daca omul de ştiinţa german este naşul de nume al ecologiei, fondatorul său pe continut rămâne, mai degrabă, Charles Darwin, al cărui discipol a fost. Cele două lucrări ale acestuia “Originea speciilor” (1859) şi “Descendenţa omului” (1871), formulau două idei fundamentale ale ecologiei moderne: influenta mediului asupra speciilor vii şi apartenenţa speciei umane la lumea naturala. Celebrul naturalist englez a relevat dependenţele strânse şi o stare de echilibru optim între diferitele specii de plante şi animale. Cu o asemenea moştenire, ecologia este astazi definită, de regulă, ca fiind studiul relatiilor organismelor ori grupurilor de organisme cu mediul lor ori ştiinţa interrelaţiilor organismelor vii cu mediul lor.
Născută ca o ramură a biologiei, nimeni nu prevestea ecologiei un strălucit viitor social. Dar, treptat implicatiile sale s-au diversificat, amplificat şi complicat. Studiind echilibrele naturale, ecologiştii au prevăzut degradarea lor treptată; după câteva decenii, dezvoltarea societătilor industriale a modificat profund mediul planetar. Apariţia şi amplificarea poluarilor, dispariţia unor specii, afirmarea problemelor globale ş.a., au fost semnele evidente ale unei crize ecologice profunde. Concluzia relevată tot de ecologie este şi ea fundamentală: omul nu poate să actioneze la nesfârşit asupra mediului său fără a pune în discutie ruperea absolută a echilibrelor ecologice esentiale. Pe această cale s-a impus o altă notiune – problemă cheie a lumii contemporane: protectia mediului. Totodată, pe măsura conştientizării mizei ecologice, ştiintele biologice au făcut apel la ştiintele umane: etnologia a denunţat decivilizarea promovată de occidentali contra etniilor şi culturilor minoritare; demografia s-a confruntat cu creşterea mondială a populatiei şi impactului, pe măsură, asupra mediului, sociologia a perceput un război între societate şi natură; cuvinte precum natură, ştiintă, tehnică, au trezit filozofia care a hrănit vechile sale dezbateri asupra acestor noi constatări.
Aşa cum se întâmplă în lumea modernă, aceste probleme au invadat deopotrivă şi economia şi politica pentru a căuta cauzele crizei ecologice şi a credita solutii posibile. O ecologie politică a interpelat economia politică şi, ca o consecintă, la nivelul mişcării sociale s-a impus un nou curent de gândire şi actiune: ecologismul. Trecerea ecologiei de la stadiul de simplă disciplină ştiintifică la cea de problemă a conştiinţei comune, naţionala şi internaţionala cu expresii corespunzătoare la nivelul teoriei şi actiunii militante reprezintă una din marile cuceriri ale secolului XX.
reporter Micu Matei Marius
